e ceata de jur imprejurul nostru, nu se vede nici pina la padurea din spatele gradinii. de doua nopti nu se vad nici luminile orasului, doar citeva becuri portocalii de pe stilpii din sat (cel mai probabil de pe strada din curtea mosierului de tip nou care a cumparat citeva hectare in apropiere).
parca sintem pe o insula plutitoare. stam in casa, ca aerul umed de ceata ne accelereaza mucii la amindoi. eu ma zgiiesc pe net si copilul pe cartea lui cub cu cai. o carticica pentru un omulet. nu are cum sa o rupa, ca are paginile mici-mici si patrate.
el e capitanul. navigam prin ceata pe insula noastra mica si mi se pare ca in orice moment ar trebui sa aud sunetul unei sirene de vapor. noi nu avem, a ruginit si am aruncat-o, dar mai sint si alte insule cu elice si ma astept sa semnalizeze pe ceata asta.
capitanul isi face acum siesta.
mi se pare ca insula noastra s-a mai micsorat. e o insula vie insula noastra. ceva in genul unui urias adormit, care respira, sforaie, face mici gesturi, tresare, se cuibareste, fara sa se trezeasca de tot. un urias adormit care face pluta, in cazul de fata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu