poveste de la mare

am fost de 1 mai la mare. pentru prima data. vroiam sa vad marea si am fost la costinesti, incercind sa evit elegant vama veche in ceea ce imi inchipui ca ar fi unul dintre momentele sale foarte nasoale, ca sa ma exprim simplist. nu-mi faceam iluzii cu costinestiul, nici nu ma gindeam unde merg neaparat, ma gindeam ca mergem sa vedem marea si atit.
nu poti face abstractie chiar de tot de locul in sine si ma asteptam la un anacronism crincen care sa ma bage intr-o tristete fara inceput si fara sfirsit. anacronism si isterie imobiliara am vazut, dar m-am surprins ca ma uit la ele intr-o stare departe de tristete: am fost curioasa. as fi mers ore in sir in sus si in jos pe plaja si pe linga si as fi stat printre oameni, pentru ca la fiecare pas vedeam lucruri care ma uimeau. cam suprarealiste, absurde si de-a valma, dar intr-un mod care da dependenta.
ma rog, puteau fi si premisele unei tristeti ce va sa izbucneasca, habar n-am.
eram blindata, ce-i drept, cu copil si iubit, plus oameni normali si draguti in jur. si asta schimba mult felul in care vezi lucrurile cele mai ciudate.
si mai era si marea.
astfel se explica de ce nu m-a busit plinsul cind am vazut asta: linga o terasa mega-kitsch, cu mese&scaune&spaliere-pentru-flori de lemn, cu flori foarte galbene de plastic in ghivece de lemn, complet goala, pe un soi de esplanada, era un om care cinta la clape si la voce. cintece de petrecere. numai ca nu cinta pentru cei citiva oameni care erau in restaurantul de care tinea terasa si care erau la o masa afara, nu, era cu spatele la aia si cinta spre mare, spre cei care treceau pe linga si nu opreau. o tristete de scena. asta era pe inserat; m-am gindit asta e, o incepe vreo petrecere. peste citeva ore, un om cu un microfon cinta in fata intrarii in restaurant. restaurantul gol, ca si inainte (doar aia care fusesera inainte la masa de afara se mutasera probabil inauntru). se pare ca omul cu microfonul cinta de la inceput, numai ca eu il vazusem numai pe cel cu clapa prima data si credeam ca el e personajul principal.
avem o poza cu microfonistul; nu am facut-o eu, desi tare as fi vrut sa stau si sa il pozez pe omul ala si pe prietenul lui cu clapa.