nu,

nu e bine, pentru ca tot vad imaginea albastra cu baiatul ala in maieu si cu sapca pe ochi. trebe sa mai bag ceva text, ca sa vad altceva in fata ochilor.
it's six in the morning, the (not) end of october. i'm writing you now just to see if you're better.
si esti.
cred ca aici ramasesem blocata cu postarile din minte. la concertul lui Leonard Cohen. se pare ca daca nu scriu despre o chestie despre care vreau sa scriu ramin blocata acolo.
asa ca voi scrie acum despre concertul lui Leonard Cohen.
in primul rind ca biletele ne-au picat din cer. pur si simplu. in loc sa ploua cu mana, in lunea duminicii in care am zis ca imi doresc asa mult sa mergem la Leonard Cohen a plouat cu doua bilete pentru noi trei.
asa trebe sa vina biletele cind cinta an orchestra of angels, right?
da, e perimata asta cu angelicul, dar numai pentru voi cei sceptici din ultimul rind, care sinteti vai, asa de aproape de usa.
mie asta mi-a sunat in cap, cu 'orchestra of angels' cind mi s-au rostogolit sunetele alea in cap. si imaginile. ah, imaginile. le developez imediat:
cele trei gratii care ne asteptau la intrare.
ana insotita de doi jandarmi. ea eleganta in rochie neagra de in si accesorii gotice. blonda si cu un cap peste ei. ei, indesati si fara scop. a intrat pina la urma, nu a fost nici la sectie, o saltasera ca tocmai cumparase bilete de la unu de pe acolo.
copilul meu in bratele mele in cabina de telefon fara geam, formind numere la un telefon public si portocaliu care, culmea, avea ton.
peluza. ah, peluza. deci nu gramada aia de oameni in care ma asteptam sa ma claustrez si in care ma decisesem sa plonjez totusi, ca la faithless a fost loc totusi, puteam dansa.
multe scaune albe de plastic. legate intre ele cu scotch.
cercul de beton pe care m-am gindit sa alerg ca sa fiu model copilului, sa nu-l intereseze alte zone mai indepartate.
omul intrind in scena. cu oamenii lui. pe rind, dar dintr-odata.
luna.
minutele aplaudind dupa ce mi-au plasat mie placinta cu brinza.
minutele luind placinta cu brinza inapoi.
o chitara mare-mare pe un perete roz. umbra unei chitari la care cinta un nene batrin si spaniol.
omul in genunchi, cu palaria in mina, cintind. la inceput a zis ceva cum ca nu stiu cind si daca ne vom mai intilni, asa ca uite io va dau tot in seara asta.
cele doua cintarete in alb-negru facind roata pe scena, dintr-odata si aproape in timp ce cintau. relaxed.
ea. femeia neagra din umbra, cu parul vilvoi si cintind fara instrumente. cu el in backing vocals, cum mi s-a spus, ca eu nu o vedeam decit pe ea.
omul de la trei metri in fata mea care dadea din miini intr-un mod ciudat pe hallelujah. si stiam ca e ca si cum m-as vedea pe mine din spate, doar ca intr-un corp si mai grasut si mai inalt si in pantaloni nu in fusta.
telefonul care a pus waiting for a miracle unei doamne anume. inspiratie care nu ma loveste de obicei, dar atunci m-a lovit la citiva metri de V. care a pus si ea acelasi cintec la telefon aceleiasi doamne, aproape in acelasi timp cu mine. si eu care eram circumspecta cu cei care descopereau aceeasi teorie aproape simultan from time to time along the time.
aburul de deasupra capetelor rotunde cind te uitai spre scena goala la pauza. asta am incercat sa o prind cu telefonul, ca n-am mai rezistat, dar e cam blurry, asa.
vocea care spunea "at all the instruments of the wind, the master of breath...". stiu ca asta nu e poza, dar eu vedeam vocea aia. eram acolo.
cred ca despre asta era vorba, cumva. ca vedeai vocea aia. sunetele alea. din vocile si din instrumentele alea. si ca erai acolo.


acum sint aici, am baut un ciucas si sint multumita ca nu-l mai vad pe baiatul ala albastru in maieu si cu sapca pe ochi. nu ca n-ar fi misto, este, dar eu sint de vina ca l-am lasat prea mult pe ecran si am ajuns sa vreau sa nu-l mai vad. asa.