10 ianuarie 2011

omul cu umbrela albastra

sint eu. umbrela albastra este arma mea ipotetica pentru un atac ipotetic din partea unui ciine ipotetic de pe strada. caruia i s-ar nazari brusc ca trebuie sa ma apostrofeze pentru frica mea de el si de ai lui.
e inutila umbrela albastra. am luat-o cu mine cind am plecat dimineata la gradinita cu copilul in brate, ca sa ma simt inarmata oarecum si sa rezist tentatiei de a chema un taxi. am coborit din bloc, m-am uitat in josul strazii - liniste, m-am uitat in susul strazii - cei doi ciini negri care pazesc parcarea din aval. la citeva zeci de metri distanta sau asa ceva. unul dintre ei incepe sa ma latre. intram in scara si sun la taxi. constiinta oarecum impacata pentru ca baietelul a zis ca ii e frig. cum sa patinam pina la gradinita cu frica de ciini in sin SI pe ger? no way.

frica mea de ciini a atins proportii hiperbolice. cred ca pot sa ma inscriu linistit voluntar la o scoala de psihologie sa fiu prezentata ca studiu de caz pentru paranoia.
pina va desface cineva competent mecanismul acestei frici, sa imi puna piesele pe masa si eu sa ma uit la ele si sa zic aha, deci asa merge treaba, de aici porneste, pac, sa spargem cu ciocanul generatorul de frica/ paranoia, scriu despre asta, poate mai trece un pic. o mica exorcizare, sa zicem.

rid si eu (crispat) de mine si de cit de stupid ma port. i can't help it. treaba aia cu confruntarea fricii - remediul cel mai adesea recomandat de cei care ma aud vorbind despre asta - nu functioneaza la mine. nu vreau sa fac asta, fa-o tu, a, stai, tie nu ti-e frica.
imi zic uneori ca am fost cine stie ce salbaticiune fugarita de ciini intr-o viata anterioara. dar ce? o pisica? un lup? Bambi? Superman?

interesant e ca mie chiar imi plac mult ciinii. mereu mi-am dorit sa am un ciine al meu, sa umblu cu el pe coclauri si sa fim best friends. daca stau doua zile cu un ciine, vreo saptamina nu mai mi-e frica de nici unul. dupa care o iau de la capat. instinctul imi spune dinainte: aici te opresti, in zona din fata ta e posibil sa fie vreun ciine. si de obicei este. pe la 5 ani, cind se intimpla sa ma intorc singura de la gradinita, ma opream unde incepea strada bunicii si asteptam sa treaca un om cu care sa merg, de teama sa nu ma intilnesc cu unul dintre cei citiva ciini stiuti.
more than 25 years after, fac acelasi lucru. am mereu in cap harti cu locurile in care vietuiesc mini-grupuri de ciini prin zonele pe care le frecventez zilnic.

cred ca nici macar nu mi-e frica de durere, ma gindesc ca deja am indurat dureri mai mari la viata mea decit o muscatura de ciine. durerea e un detaliu aproape irelevant in cazul asta. si atunci, ce e? o agresiune pe care o pot anticipa, ma mai gindeam. nu cred nici in teoria asta. ma gindesc prea mult, da, dar la ce altceva sa ma gindesc cind stiu ca am de trecut pe linga un ciine?

nu ma gindesc mai departe de frica mea. adica, mi-ar placea sa nu fie ciini vagabonzi, dar nici nu imi trece prin cap sa fiu de acord cu exterminarea lor. oamenii sint de vina ca sint ciini pe strada, de la bun inceput.
paradoxal, sint ciini pe lumea asta de care nu mi-e frica deloc, indiferent de marime sau de comportament.
in rest, mintea mea lucreaza, corpul lucreaza si el la productia de chestii din alea, hormoni sau altceva, care ii fac pe ciini 'sa te simta'. asta imi zic toti oamenii - 'vezi ca te simt ca ti-e frica'. zau? crezi ca eu nu stiu? 

ma uit degeaba la 'cesar si ciinii' pe discovery. plus ca aia si zic acolo sa nu incerci asta acasa. really?

ma mai si latra care cum apuca. catelusa mica si galbena si prost-crescuta care locuieste gard in gard cu gradinita. vorbesc frumos cu ea si ea ma latra ca apucata. batrinica grasuta, cu blanita neagra, de zilele trecute. de-abia mai mergea si s-a apucat sa ma latre de la 10 metri. lupul care iesise la pascut in fata blocului. s-a apucat sa ma fugareasca la 3 minute dupa ce trecusem de el si il si uitasem. pe asta l-am confruntat. dupa ce am fugit zdravan, cu poalele pardesiului meu negru in vint, m-am oprit (safely close de un grup de oameni), m-am intors spre el si i-am zis: 'si tu ce mama ma-tii vrei, ma? n-ai decit sa ma musti.' si am plecat. nu am sa uit ever fata mirata a bietului ciine. eram super-deprimata in seara aia, de-aia am si tipat la ciine, ca era cireasa de pe tort, picatura care a varsat paharul, dar cred ca mi-a si trecut apoi toata depresia cu un mare hohot de ris .

well, am niste idei de cum sa scap de frica, dar nu le zic acum, le zic dupa ce le aplic cu succes.
pina atunci, daca vedeti pe strada intr-o zi cu soare un om cu o geaca rosie si o umbrela albastra, nu va mirati, sa stiti ca sint eu. si sa mai stiti ca geaca rosie contine ciocolata. pentru ciini. just in case.

later edit: mi-a iesit un post foileton. nu cred ca il va citi cineva vreodata pe tot, e foarte plictisitor, insa mi-a facut bine sa il scriu, asa ca il las aici.

2 comentarii:

m spunea...

:)

este normal sa-ti fie frica de cateii de pe strada, unii dintre ei pot fi agresivi.
la fel cum e normal sa existe catei pe care ii stii - si de care sa nu-ti fie frica.
spui ca atunci cand treci pe langa ei, te latra. latratul poate fi scary, dar nu e neaparat un semn de agresivitate.
eu am fost muscata de caini si o perioada mi-a fost si mie frica. insa in timp am invatat sa discern intre potentialul pericol si ceea ce e safe. din ce povestesti exact asta faci si tu, doar ca traversezi destul de multe zone umbrite de pericol. uite un secret: vorbeste-le tu prima. chestia asta ii tine departe pe cei agresivi, fiindca vad ca nu-ti este frica, si ti-i apropie pe cei care sint pur si simplu jucausi. dar, nu te simti obligata sa stai cu ei la joaca -just keep going.

alexandra spunea...

multumesc mult, m. o sa incerc sa vorbesc cu ei; oricum eu ma apuc sa turui de fiecare data cind mi-e teama de ceva, orice.
si acum, cind ma intilnesc cu un ciine si simt ca mi-e frica, scot telefonul si sun pe cineva. ma agat de vocea celui cu care vorbesc si orice frica dispare. stupid, ca tot acolo sint, la indemina, dar asa se intimpla.

si cu ocazia asta ti-am mai gasit un blog; piticul cititor din capul meu ride ca un bezmetic si topaie de bucurie :)