despre un macondo personal

e ceva despre care vorbesc uneori si despre care niciodata nu am scris. am acum o oarecare detasare si s-ar putea sa imi iasa.
cred ca toti avem sau am putea avea un loc in care sintem linistiti, nu simtim nici o teama, in care toate lucrurile sint la locul lor, in care simtim ca totul e posibil. acolo pot sa existe toate deodata, si trecut si prezent si viitor, si lumea asta si alte lumi. nu prea ai cum sa il descrii, e ceva personal, il simti mai mult si il simti tu, habar n-ai daca cel de linga tine stie unde se afla sau unde a ajuns. poate ca lumea lui magica e in alta parte.
se gaseste reprezentat in carti si cu siguranta ca este parte din folclorul multor culturi. eu am descoperit doar citeva, date fiind lecturile mele putine.
la Garcia Marquez are nume si granite, e un teritoriu in sine si in el se intimpla lucruri si povesti si romane intregi. la Murakami nu are nume si apare peste tot, dar omul iti spune mai degraba ce se intimpla dincoace de portile care duc spre el. si Murakami deschide porti peste tot in cartile lui. nu iti explica prea multe si nici nu iti spune mereu ce se intimpla acolo.
eu una ma simt mai aproape de descoperirile solitare ale personajelor japonezului decit de lumea fierbinte si grea din Caraibe, dar cred ca e o chestie determinata de latitudine & longitudine, de cum s-a intimplat sa ne nastem si sa crestem fiecare. si, in acest moment, de anotimp. ii iubesc mult pe amindoi.
mi s-a aprins si un bec nou, cum ca lumea magica a lui Murakami seamana cu Zona din Calauza lui Tarkovski. si asta e tot o asociere pur personala, pe care nu am cum sa o explic si nici nu incerc.
cert e ca sint incintata ca am facut in timp astfel de descoperiri. fiecare dintre ele a fost la momentul ei o mare bucurie si stiu ca ma pot intoarce mereu acolo, by simply recitind o carte.
asta a fost introducerea. imi dau seama ca nu am cum sa descriu tinutul de-adevaratelea care e pentru mine - sa-i spunem, pentru ca Marquez i-a dat un nume, - Macondo. doar ca acolo se ajunge trecind pe linga o coloana care face legatura intre cer si pamint si trecind apoi printr-un munte si acolo majoritatea oamenilor sint saraci dar au copii frumosi si acolo am vazut cei mai mari fulgi de zapada ever si ca sint oameni care s-au nascut si traiesc sau au trait acolo si stiu ca e ceva cu locul ala si povestesc despre asta. sau asa mi se pare mie ca aud sau vad.
locurile astea cred ca sint pur si simplu mai aproape de cer.
cred ca si marea are un astfel de efect asupra mea. marea noastra, la alte mari nu am stat suficient de mult cit sa descopar zone.
n-as vrea sa devin incoerenta, as ca ma opresc. undeva pe parcurs a aparut linga mine si o cana cu vin auriu (ca numai alb nu e) si nu vreau sa se transforme ceea ce scriu acum in ceva cu titlul 'in vino veritas'. desi poate nu ar fi rau deloc.